Pentru a depăși procrastinarea este nevoie practic să îți întorci lumea cu susul în jos, mai exact viziunea ta despre viață și, mai ales, despre cine ești, identitatea ta. Înseamnă să ai alte repere, să te vezi cu alți ochi, să îi vezi pe alții într-o lumină nouă, să te uiți la lucruri diferit. Iar asta este ceva pe cât de complicat, pe atât de înfricoșător. Reperele și identitatea s-au format în ani de zile, pe baza a ceea ce ai trăit și învățat până acum, sunt concluziile de o viață care îți dau un sentiment de control și de previzibil.
A procrastina înseamnă a amâna activități sau inițiative importante pentru mai târziu, pentru mâine, până în ultimul moment sau chiar până la nesfârșit. Dar amânarea este ceva normal, amânăm pentru că nu este o prioritate, rezultatul nu are o importanță prea mare pentru noi sau poate chiar dorim să ne lăsăm timp pentru a analiza și a avea o mai bună înțelegere a subiectului ca să luăm decizii în cunoștință de cauză. Nu ne referim la astfel de situații, ci vorbim despre procrastinarea cronică, care știm că nu ne face bine și este o barieră pentru o viață mai bună, împlinită și prosperă.
Fie că este vorba de activități curente, de a avea o discuție importantă cu persoana iubită, de a aborda persoana care îți place, de a schimba job-ul, de a face ce îți place în sfârșit, de a cere o mărire de salariu, procrastinarea, deși aduce beneficii imediate e însoțită de un tumult emoțional, de sentimente de frustrare, anxietate, furie, autocritică și, de multe ori, de rezultate nesatisfăcătoare. Mai mult decât atât, atunci când i se atribuie justificări, acesta par mai degrabă pretexte decât motive întemeiate. Iar amânarea pare mai degrabă evitare, ceea ce pentru scurt timp oferă senzația de confort.
Mecanismele psihologice ale procrastinării sunt complexe și, deși pare la îndemână să credem astfel, nu este lene, ba chiar de multe ori necesită mult efort. Un deadline care se apropie și totul e înghesuit într-un timp scurt, dar intens, inițiative care devin brusc urgente sau de neevitat, curățenia casei pentru a pregăti terenul de lucru, un telefon care este dat chiar înainte de a te apuca de un proiect, scroll pe facebook și citit toate minunățiile pământului mai mult sau mai puțin utile, un prieten care are nevoie de ajutor, ceea ce oferă din nou ocazia perfectă de a amâna să te ocupi de problemele tale, toate acestea necesită efort. Dar sunt activități care nu pun probleme, cel puțin, nu ca cele care sunt amânate.
Procrastinarea oferă întotdeauna și beneficii, de aceea gustul său este dulce-amar. Poți petrece un timp plăcut, făcând cu totul altceva decât ce aveai de făcut, rezolvi alte lucruri, și practic, cel puțin pentru o perioadă, nu îți bați capul. Nu trebuie să suporți consecințele negative sau să te pui în situații mai puțin confortabile.
Când vorbim despre procrastinare, vorbim întotdeauna despre frică și despre convingeri despre sine, despre viață, despre viitor. Convingeri despre cum TREBUIE să fie sau să fiu, despre cum cred că va fi, despre alții, despre ce am învățat până acum din experiențele de viață. Un celebru psihanalist, Donnald Winnicot, spunea că „lucrurile de care ne este frică sunt acelea care s-au întâmplat deja”, adică undeva în trecutul nostru, am trăit evenimente care ne-au produs astfel de trăiri, iar acestea ne-au modelat percepția asupra vieții.
Ce înseamnă să îți întorci lumea cu susul în jos?
În primul rând, înseamnă să nu mai procrastinezi, adică să faci fix invers decât faci. Sigur că da. Imediat! Dar să reflectăm un pic la asta. Apoi, înseamnă să recunoști că procrastinezi, adică mai exact că toate justificările acelea sunt doar o evitare a unor evenimente viitoare stresante și încarcate de emoție, mai exact o camuflare a fricii. Înțelegând particularitățile motivelor din spatele procrastinării, pentru că nu sunt aceleași pentru toți, trecem la demontarea unor convingeri adânc înrădăcinate, care ca un gaz au pătruns în colțișoarele minții și ne dictează comportamentul. Să vorbim puțin despre ele.
Trebuie să fiu perfect. Perfecțiunea, o, ce Fata Morgana! În cazul perfecționismului nu există cale de mijloc, ori totul, ori nimic. Calea de mijloc înseamnă comun, obișnuit, normal, iar așa ceva este demn de dispreț. Măsura valorii este dată de reușite la superlativ, excepționale, extraordinare, cel mai bun, iar perfecționistul se identifică cu abilitățile sale și rezultatul obținut. Daca rezultatul nu este cel așteptat, atunci identitatea sa este grav afectată, prin urmare, este fără valoare.
Standardele și așteptările devin nerealiste, pentru că în fond, este imposibil să definim perfect și nu există cineva care nu greșește sau care nu pierde și, așa cum spune o vorbă, întotdeauna se poate mai bine. Amânând, nu ai cum să eșuezi sau să testezi realitatea. Procrastinarea servește foarte bine păstrării acestei imagini nealterate despre sine. Dacă mă apucam de treabă mai devreme, dacă mai aveam o săptămână, etc., sigur ar fi fost/ aș fi fost perfect.
Trebuie să fie ușor, repede și fără efort. De asemenea, în lumea iluzorie a perfecționistului, reușita se obține ușor, pentru că atunci când ești deștept și talentat, le rezolvi repede, lucrurile bune vin spre tine, aproape că nici nu trebuie să faci mare lucru. Nimic mai fals. În spatele rezultatelor și chiar a inteligenței se află multă muncă și efort.
În același timp, imaginea prezentă în societatea de astăzi, prin puzderia de fotografii colorate, postate peste tot, ne arată mult zâmbet și un perpetuu dolce far niente. Viața trebuie să fie ușoară, plăcută, facem mereu ce ne place și trăim clipa. Maturizarea presupune, în realitate, acceptarea faptului că viața nu este chiar ușoară, fără efort, că vor exista dezamăgiri și că vor fi momente grele.
My way or the highway! Nu trebuie să am niciun fel de constrângeri. Procrastinarea poate fi un mod de afirmare a independenței și autonomiei și un mecanism de protecție a individualității, prin a nu răspunde cerințelor și normelor. Acestea sunt resimțite exagerat și băgate toate în aceeași oală. Este un fel de luptă ascunsă, indirectă, cu autoritatea și un manifest pentru libertate. Astfel, întârzierile, amânările și lipsa angajamentelor devin un mod de viață.
Dacă în cazul perfecționismului, procrastinarea este un mod de a evita testarea realității și sentimentul de a nu fi la înălțime, în cazul autonomiei, este modul de a menține puterea personală și controlul prin a nu face, prin a nu ceda. Chiar și atunci când este în propriul interes. În acest caz, procrastinarea este mai degrabă un joc de putere, convingerea fiind că acela care cedează e mai slab și astfel este asigurat respectul de sine.
Succesul e periculos. Așa cum există teama de eșec, există și teama de succes. Am auzit odată despre cineva care trecea printr-o perioadă foarte bună, dar avea un sentiment de vinovăție și se temea că i s-ar putea întâmpla ceva rău, cum ar fi să dea un autobuz peste el. Un autobuz! Atât de puțin probabil.
De ce teama de succes? Poate pentru că succesul contrazice propria identitate, aceea de om care nu poate avea succes, care nu merită sau nu este pentru el, poate este teama de a fi invidiat, criticat, respins, abandonat, pentru că ceilalți nu ar putea suporta succesul tău sau s-ar simți inferiori. Sau poate succesul e interpretat ca renunțarea la alte plăceri, la familie, la o parte din viață, frica de a nu deveni un workaholic. În acest caz, succesul vine cu un cost mult prea mare și practic devii prizonierul lui.
Mai bine să stau la distanță decât să fiu rănit. Poate că acest lucru chiar s-a întâmplat în trecut, prea aproape a însemnat suferință și mult prea multă energie consumată, așa că o distanță confortabilă este soluția. Pe principiul, dacă îți dau un deget, îmi iei toată mâna, și în lipsa limitelor sănătoase, relațiile, de orice fel, pot însemna o cheltuială mare, ceea ce duce la vlăguire, prea multe cerințe, niciodată nu e suficient, mi se cere prea mult.
Poate că este vorba de o idealizare a cum trebuie să se desfășoare o relație, cât să ceri, cât să dai, fără să fie acceptate negocierile și compromisurile de niciun fel. Sau poate fi vorba de apărarea teritoriului și de faptul că alții și-ar putea însuși realizările tale. În toate aceste cazuri, procrastinarea este o modalitate care protejează de suferință și asigură conservarea energiei.
Nu pot singur/ă. Iar procrastinarea devine însoțitorul perfect. Fie că este vorba de un mod indirect de a cere ajutorul, sau chiar preluarea de altcineva a ceea ce amâni, de a sta confortabil în umbra altcuiva, de a obține înainte de orice acțiune validarea ideilor, acțiunilor, a modului în care trăiești, în acest caz, procrastinarea te apără de frica față de responsabilitatea propriilor decizii și de a fi pe propriile picioare.
Am timp. Și poate chiar ai, dacă este bine estimat, asumat și planificat. Dar dacă acest timp “etern”, un fel de am tot timpul din lume ca să fac ce vreau, când vreau și să fiu cine vreau este o iluzie a omnipotenței și a stăpânirii timpului și chiar a realității? Dacă este o negare a trecerii timpului, a faptului că el este finit, trece și uneori chiar nu mai poate fi recuperat. Cum am auzit odată, timpul este singura resursă neregenerabilă.
Există un timp subiectiv, când facem lucruri plăcute timpul trece repede, chiar prea repede și, dimpotrivă, sunt momente când 5 minute par o eternitate. Percepția asupra timpului poate fi distorsionată de stările emoționale, de ceea ce ne captează atenția și interesul, de așteptări și de context. De aceea, suntem campioni la a sacrifica obiective pe termen lung pentru a obține satisfacție în prezent. Și, bineînțeles că este foarte tentant să credem că viitorul este undeva departe, aproape neimportant în comparație cu ce este acum și e reconfortant să credem că timpul este infinit. Este infinit?
În concluzie, procrastinarea ascunde întotdeauna o frică. Poate este o teamă de eșec, poate de succes, de a fi vulnerabili, de consecințe, de intimitate și apropiere, de trecerea timpului, sau de a răni pe altcineva. În esență, frica de a fi noi înșine. Procrastinarea ne oferă iluzia omnipotenței și a invincibilității. Care rămâne doar o iluzie, pentru că testul realității nu iartă pe nimeni. Ca să nu rămânem captivii procrastinării, e nevoie să fim dispuși să ne întoarcem lumea cu susul în jos, să ne schimbăm percepția despre viață, noi și ceilalți. Cu blândețe, onestitate, conștientizare și un pic de ajutor.
Gata? De mâine? Mai bine, de luni! Cu siguranță, poate! Oricum ar fi, astăzi reflectăm 😊
Te aștept și pe pagina mea de Facebook
Alina Mocovan 